Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, Copalnic

Autori: Pr. Dr. Ioan Tîmbuş; Emanuel Luca

Satul Copalnic se află în partea de sud-vest a depresiunii Copalnic-Mănăştur (determinată de Dealurile Prelucii, prelungirile piemonţilor Munţilor Gutâi şi Şatra, în imediata apropiere a confluenţei râurilor Cavnic, Bloaja şi valea Berinţei) la 22 km de Baia Mare pe Drumul Naţional 18B către Târgu Lăpuş. Satul este atestat documentar la 1405 sub numele de Kwzepew Kopalnak, având de-a lungul timpului următoarele denumiri: 1424 – Also Kopolnak; 1474 –Zurdogcapan; 1603 – Szurduc Kápolnak; 1733 – Kapalnak; 1850 – Kapalnyk; azi – Copalnic[1].

Biserica din Copalnic

Evoluţia lăcaşelor de cult din acestă zonă este strâns legată de primele mănăstiri din acest district. Pentru a urmări şi evoluţia Bisericii din Copalnic, ne vom opri şi asupra acestora, încercând, în lumina documentelor de care dispunem, să reconstituim pe scurt crâmpeie din activitatea lor.

Pentru întregul district protopopesc de Mănăştur reprezentativă rămâne mănăstirea din Copalnic Mănăştur (Monostur Kápolnok). Pe la anul 1404 satul se numea Alsó Kápolnok şi din documentele vremii aflăm că era o localitate pur românească. Două decenii mai târziu satul primeşte denumirea de Monostur Kápolnok probabil de la mănăstirea ctitorită aici în intervalul dintre 1404-1425. La începutul secolului al XVI-lea localitatea era încadrată în Domeniul Chioarului, iar în 1405 a fost dăruită fiilor lui Drag (Gheorghe şi Sandrin) şi fiilor lui Blac (Dumitru şi Sandrin). Pe la 1425 localitatea rămâne în favoarea primilor, despre care Z. Pâclişeanu crede că ar fi fost şi ctitorii acestei mănăstiri[2], iar opinia lui este împărtăşită şi de J. Kadár în monografia sa despre comitatul de Solnoc Dobâca[3]. Principele Bartolomeu Dragfi aduce în localitate pe urmaşii unei nobile dinastii sacerdotale (aflată în conflict cu episcopul de Muncaci) pentru asigurarea nevoilor spirituale ale credincioşilor şi pentru a da probabil un impuls centrului monahal de aici[4].  În anul 1501 aflăm aici numele unui preot Ioan, care se stabileşte împreună cu fraţii săi Ilie şi Petre Pop în apropierea mănăstirii. Câţiva ani mai târziu Mănăşturul devine sediul unui voievodat însemnat avându-l în frunte pe Gheorghe Pop[5] de Mănăştur şi în componenţa căruia intra şi Copalnicul, Cozla, Ruşorul, Lăschia, Vadul, Făureştul, Cărpinişul, Cărbunarul şi Berinţa. Existenţa acestui voievodat va impulsiona şi viaţa religioasă din zonă în jurul centrului monahal de aici, de care credem că au depins mai târziu şi mănăstirile de la Copalnic, Brebeni şi Lăschia.

O altă mănăstire unită din acest protopopiat ar fi cea de la Brebeni – Brebfalva. Primul document care vorbeşte de o mănăstire la Brebeni este Conscripţia lui Atanasie Rednic de la 1765. Cel de al doilea document referitor la această mănăstire, un Protocol de vizitaţie canonică, aparţine episcopului Grigore Maior fiind datat 1776. Nu cunoaştem astăzi nici locul şi nici data construcţiei acestei mănăstiri. Unii cercetători contemporani plasează data construirii acestei mănăstiri unite după Sinodul de la Blaj[6] din anul 1742.

O altă mănăstire identificată în Districtul de Mănăştur ar fi cea de la Lăschia (Laczkonya), despre urmele căreia istoricul Zenovie Pâclişanu afirma prin deceniul doi al secolului trecut că s-ar mai vedea. Din documentarul avut la îndemână aflăm că mănăstirea ar fi fost una veche românească şi că ar fi fost construită din lemn. Ca şi în cazul mănăstirii de la Berinţa, V. Hossu crede că a fost construită după 1742 deşi afirmaţia lui Z. Pâclişeanu ne duce cu gândul spre o mănăstire construită anterior secolului XVIII, probabil chiar în secolul XVI când regiunea se afla în posesia voievozilor români

Cu privire la evoluţia Bisericii din Copalnic, aflăm date despre istoria ei referindu-ne la mănăstirea de aici (Szurduc – Kápolnak) amintită şi în Conscripţia lui Rednic. Din acest document aflăm că ar fi avut o valoare de inventar de 200 de florini şi că aparţinea uniţilor. Se pare că pe la anul 1774 în timpul episcopatului lui Grigore Maior mănăstirea nu mai avea nici un călugăr. Mănăstirea devine Biserică parohială a greco-catolicilor până în 1948, iar în prezent este folosită de Biserica Ortodoxă. Date despre această mănăstire ar putea fi identificate într-un document descoperit cu ocazia electrificării Bisericii din Copalnic (fostă proprietate a uniţilor), document care a fost se pare preluat de o delegaţie trimisă de Arhiepiscopul Teofil Herineanu de la  Episcopia Vadului şi Clujului. Un articol din revista Unirea de la Blaj aminteşte că pe data de 10 septembrie 1933 episcopul Alexandru Rusu o vizitează, făcând aici şi o ceremonie de sfinţire a lăcaşului[7]. ÎnŞematismul episcopiei de Maramureş pe anul 1936 (ultimul înainte de 1948) apare precizarea că lăcaşul datează de la anul 1735[8].

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” construită în 1735 se află la 30 de m de drumul care duce spre localitatea Preluca Nouă, (coordonate ST 70: X centroid 668794.311934; Y centroid 398277.053789) înscriindu-se în tipologia bisericilor maramureşene cu pronaos, naos, absida poligonală a altarului aşezată simetric faţă de acesta.

Iniţial, biserica a avut dimensiunile pe care se întinde astăzi naosul şi altarul, pronaosul s-a adăugat ulterior, astfel încât s-a putut observa după uşă o cruce de piatră din cimitir cuprinsă în interior şi despre care se presupune că este crucea ctitorului bisericii.[9]

Astăzi, biserica are dimensiunile L x l x H = 14.45 x 5.90 x 20.05, cu formă relativ dreptunghiulară, plasându-se în categoria monumentelor de dimensiuni medii. Înălţimea pereţilor este în medie de 2.60m, a turnului clopotniţă de 20.05 m. Biserica prezintă fundaţii continue, perimetrale, la adâncimea medie de 1.0m; pereţii sunt realizaţi din zidărie de piatră, având secţiunea medie de 0.75 x 2.65m. Faţadele sunt tencuite. Suprastructura din lemn este tipică pentru toate bisericile de lemn din zona Maramureşului, având în componenţă şarpanta, bolta, turnul şi coiful turnului Şarpantă din lemn, învelitoare de şiţă şi tablă. Are un singur turn în partea vestică.

Cu excepţia pereţilor de zidărie ai parterului realizaţi din piatră naturală, suprastructura din lemn este tipică pentru majoritatea bisericilor din lemn din zona Maramureşului, (subansamblurile specifice conducându-ne la ideea că au făcut parte dintr-un monument de lemn demantelat cu ocazia zidirii acestuia).

Bolta peste naos este de tip cilindric, naşterea cilindrului realizându-se pe grinzi longitudinale paralele cu peretele nordic şi sudic, rezemarea se face pe timpanele transversale în dreptul pereţilor despărţitori dintre pronaos şi naos, respectiv naos – altar; rezemarea pe aceste timpane a elementelor de suprafaţă masive făcându-se prin cuie de lemn în arce plasate chiar deasupra timpanelor.

Turnul clopotniţă de forma unei prisme dreptunghiulare cu bază pătrată este realizat dintr-un sistem de 4 stâlpi fixaţi în partea de jos pe două perechi de tălpi încrucişate ce se reazemă pe pereţii pronaosului iar partea superioară pe două perechi de grinzi de contur, ce susţin foişorul adăugat.

Foişorul turnului, de tip adăugat, este sprijinit pe console în trepte, sistem caracteristic monumentelor începutului de secol XVIII de mari dimensiuni ca Deseşti, Ieud.

Şarpanta corpului bisericii prezintă căpriori din stejar cioplit rezemaţi direct pe cosoroabele perimetrale, solidarizaţi cu cleşti (moaze) orizontali. Înălţimea maximă la coamă este de + 9.00 m. Căpriorii existenţi sunt realizaţi din material impropriu, respectiv lemn verde, rotund. Îmbinările specifice (tradiţionale) folosite sunt îmbinarea la ½ lemn dreapta sau în „coadă de rândunică”, îmbinarea cu cep pentru fixarea stâlpilor pe grinzi şi a grinzilor pe stâlpi, îmbinarea cu prag pentru fixarea căpriorilor. Este de precizat că majoritatea îmbinărilor sunt asigurate cu cuie din lemn tare (salcâm, carpen) de 25-30 mm grosime, cu cap simplu, lipsind cu desăvârşire prinderile metalice[10].

Pictura este redusă: Sf. Treime şi Evangheliştii deasupra naosului, Pantocratorul deasupra pronaosului şi Ochiul Divin înscris în triunghiul Trinităţii deasupra alatarului. Se mai păstrează mobilierul de lemn şi iconostasul sculptat.

Clădirea a suferit puţine intervenţii de-a lungul existenţei sale. S-au efectuat lucrări de întreţinere curentă cu excepţia eşafodajului pentru clopote instalat la începutul secolului trecut.

La lucrările de reparare – restaurare din perioada 1970 – 1980 s-au utilizat un număr nepermis de mare de consolidări metalice, sistem nepermis la o lucrare de restaurare de importanţa celei în cauză. În anul 2010 – s-a emis aviz în cadrul şedinţei CZMI nr.9 pentru lucrări de restaurare, lucrări menite corecteze erorile intervenţiilor anterioare, să conserve şi să pună în valoare monumentul din Copalnic. Noile lucrări de restaurare au fost efectuate în perioada 2011 – 2012, biserica redevenind un simbol al acestei zone.

Bibliografie selectivă

  •  Albu Nicolae – Patru Maior, Scrisori şi documente inedite, Bucureşti 1968
  • Enciclopedia de istorie a României, vol II, ed. Meromia, Bucureşti, 2003
  • Hossu Valeriu – Nobilimea Chioarului, ed. de Biblioteca judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2003,
  • Kadár Joszef – Szolnok – Doboka – vármegye monográphiája VI/28 , Dej 1901
  • Maior Petru – Scrisori şi documente inedite, Bucureşti, 1968
  • Meteş Ştefan – Istoria mănăstirilor româneşti din Transilvania şi Ungari, Sibiu, 1936
  • Nechita Florian – Istoria satelor din Comuna Copalnic Mănăştur, Maramureş, Sibiu, 1978
  • Pâclişeanu Zenovie – Vechile mănăstiri româneşti din Ardeal, publicat în Cultura creştină, nr 7-8, Blaj, 1919
  • Pascu Ştefan – Voievodatul Transilvaniei, Vol III, ed. Dacia, 1986,
  • Rev. Unirea, an XLIII nr. 37 din 16 septembrie 1933, pg. 2
  • Somaşan Maria  – Începuturile Bisericii Române Unite, ed ALL, Bucureşti, 1999
  • Tîmbuş Ioan  – Consideraţii asupra mănăstirilor din protopopiatul Mănăştur în secolul XVIII-lea;

[1] Cf. Kadár Joszef – Szolnok – Doboka – vármegye monográphiája VI, Dej 1901, pg. 524.
[2] Cf. Pâclişeanu Z. – Vechile mănăstiri româneşti din Ardeal, publicat în Cultura creştină, nr 7-8, Blaj, 1919 pg. 160
[3] Cf. Kadár Joszef – Szolnok – Doboka – vármegye monográphiája VI/28 , Dej 1901
[4] Cf. Hossu Valeriu – Nobilimea Chioarului, ed. de Biblioteca judeţeană „Petre Dulfu” Baia mare, 2003, pg. 31
[5] Cf. Pascu Ştefan – Voievodatul Transilvaniei, Vol III, ed. Dacia, 1986, pg. 457
[6] Cf.  Hossu Valeriu – Nobilimea Chioarului, ed. de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2003, pg. 204
[7] Cf. Unirea, an XLIII nr. 37 din 16 septembrie 1933, pg. 2
[8] Şematismul veneratului cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureşului pe anul 1936, Tipografia Dacia, Baia Mare, 1936, p. 49
[9] Cf. Nechita Florian – Istoria satelor din Comuna Copalnic Mănăştur, Maramureş, Sibiu, 1978, pg. 66;
[10] Arh. Niels Auner – Memoriu tehnic arhitectură restaurare – Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Copalnic, Arhiva DJCPCN Maramureş, iunie 2010;