Situri arheologice

Patrimoniul arheologic din comuna Copalnic Mănăştur

 autor: DAN POP (Revista Vatra Chioreană, 2010)

În depresiunea Copalnic cele mai vechi urme de locuire cunoscute până în clipa de faţă aparţin Epocii Bronzului şi anume culturii Suciu de Sus. Numele acestei culturi arheologice a fost dat după localitatea Suciu de Sus, jud. Maramureş unde, în a doua jumătate a secolului XIX, au fost investigate o necropolă plană şi una tumulară. Siturile arheologice Suciu de Sus sunt răspândite în zona de câmpie din sud-estul Slovaciei, sud-vestul Ucrainei (Ucraina Transcarpatică), nord-estul Ungariei şi nord-vestul României.

În spaţiul avut în vedere aici, aşezări aparţinând acestei culturi, au fost identificate şi parţial cercetate la Copalnic Mănăştur în punctele Poiana şi Pe mal şi la Vad în punctele Ştiurdina şi Poduri.

Vedere înspre Vad, com. Copalnic Mănăştur

Aşezarea de la Poiana este situată în marginea nord-estică a loca­lităţii, spre Vad, pe terasa de pe malul drept al râului Cavnic, în dreapta văii Văii Lăturoasa. În urma cercetărilor arheologice efectuate aici a rezultat o cantitate ma­re de ceramică Suciu de Sus, fără însă să fie surprinse complexe arheologice (locuinţe anexe, gropi etc.). După C. Kacsó, autorul cercetărilor, şanţul care traversează terasa de la sud spre nord ar fi probabil un element de fortificaţie al aşezării. Fără să excludem şi această posibilitate considerăm că este mai degrabă vorba de un şanţ modern, care drenează apele spre Valea Lăturoasa. În urma cercetărilor au fost descoperite mai multe fragmente ceramice databile în epoca bronzului, fără să poată fi precizată cultura căreia îi aparţin. Iniţial au fost atribuite culturii Wietenberg, iar mai nou se presupune că ar fi mărturia prezenţei unor elemente răsăritene în aşezarea Suciu de Sus de aici (Kacsó1987, p. 51 nr8a, 58, 66, 69, pl.2-3; Kacsó 2004, p.66).

În imediata vecinătate a aşezării de la Poiana se găseşte o altă aşezare, cea de la Vad Poduri. Aceasta este situată pe malul drept al râului Cavnic, vis à vis de primele case de la intrarea în Vad dinspre Copalnic-Mănăştur, în imediata vecinătate a cimitirului, în stânga văii Lăturoasa. Aici au fost cer­cetate mai multe locuinţe de suprafaţă dintre care una cu vatră de foc. Urmele acestor locuinţe se mai păstrează doar sub forma unor aglomerări de pietre mari de râu şi aglomerări de fragmente ceramice. Vetre de foc şi gropi cu diferite destinaţii au fost descoperite de asemenea şi în afara locuinţelor. Din inventarul acestor construcţii, dar şi din stratul de cultură provine o cantitate apreciabilă de ceramică alături de care au ieşit la iveală şi câteva obiecte de lut ars şi piatră. Dintre obiectele de lut ars se remarcă o greutate şi o statuetă zoomorfă reprezentând un berbec (Kacsó 1987, p.60 nr.27a, pl.14-15).

O altă aşezarea se găseşte pe o pantă de deal, în locul de hotar numit Ştiurdina, la circa 2,5 km nord de intrarea în localitate, între valea Lăturoasa (sau Berinţa) la est, valea Ştiurdina la sud şi pădurea Vârtop la nord. Aici au fost descoperite fragmente ceramice, două greutăţi de lut şi o vatră de foc exterioară (Kacsó 1987, p. 60 nr27b).

Despre aşezarea de la Copalnic Mănăştur Pe mal avem mai puţine informaţii deoarece aici nu au fost întreprinse cercetări arheologice ci doar a fost identificată pe teren. Fragmentele ceramice găsite la suprafaţă solului indică apartenenţa ei la epoca târzie a bronzului (Kacsó 1987, p.58 nr.8b, 66).

Acestor descoperiri li se adaugă şi câteva piese izolate de bronz sau depozite de bronzuri cum ar fi cele de la Ruşor şi Lăschia. Astfel, la Lăschia, în anul 1985, a ieşit la lumină, cu prilejul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, efectuate de I.E.L.I.F. azi A.N.I.F, în locul de hotar numit de localnici Gardul ţarinii situat pe malul stâng al râului Cavnic, un depozit de bronzuri compus din 17 topoare cu disc şi spin realizate din bronz. O bună parte din aceste piese sunt deformate intenţionat (îndoite) şi nefinisate ceea ce poate indica faptul că nu au fost folosite înaintea de­punerii lor în pământ şi că au fost realizate de la bun început pentru a fi depuse ca ofrande unei / unor divinităţi adorate la sfârşitul epocii bronzului (Kacso 1995, 131 şi urm.).

De remarcat este şi toporul de bronz, descoperit în secolul XIX într-un loc neprecizat din hotarul localităţii Ruşor şi care aparţine tot epocii mai sus menţionate (Hampel 1892, p.130).

Vestigiile arheologice din epocile imediat următoare sunt mai puţin cunoscute. Aceasta se poate datora fie absenţei locuirilor din aceste epoci, fie datorită faptului că acestea nu au fost încă evidenţiate. Faptul că regiunea a fost locuită în epoca romană o dovedesc cele trei monede romane emise în timpul lui Gordian  III (238-244 d.Chr.) descoperite la sfârşitul secolului XIX în vestul localităţii Vad, într-un punct neprecizat (Stanciu 1992, 182 nr.33), precum şi imitaţia barbarizată după un solidus de la împăra­tul Theodosiu II (408-450 d. Chr.) databilă după anul 430 d. Chr. (Chirilă, Socolan 1971, p72-73, pl.9/9). Aceste din urmă desco­periri indică faptul că între Imperiul Roman şi populaţia din zonele rămase în afara graniţelor existau relaţii comerciale.

Intensificarea cercetărilor ar­he­ologice de suprafaţă în această zonă, situată între depresiunea Lăpuşului şi depresiunea Baia Mare, ar aduce cu siguranţă elemente noi pentru cunoaşterea pre şi protoistoriei.

Literatura:

  • Chirilă, Socolan 1971 – E. Chirilă, A. Socolan, Tezaure şi descoperiri monetare din colecţia Muzeului Judeţean Maramureş, Baia Mare, 1971.
  • Kacsó 1987 – C. Kacsó, Beiträge zur Kenntnis des Verbreitungsgebietes und der Chronologie der Suciu de Sus-Kultur, Dacia N.S. 31, 1987, 51-75.
  • Kacsó 2004c – C. Kacsó, Mărturii arheologice, Baia Mare, 2004
  • Stanciu 1992 – I. Stanciu, Descoperiri din a doua jumătate a mileniului I î.Chr. şi mileniul I d.Chr. în judeţul Maramureş – Les découverts provenand de la seconde moitié de 1-er millénaire av.JC et du 1 –er millénaire av. JC dans le dép. de Maramureş, EphemNap 2, 1992, 169-191.
  • Hampel 1892 – J. Hampel, A bronzkor emlékei Magyarhonban, II, Budapest, 1892.
  • Kacsó 1995 – C. Kacsó, Der Hortfund von Lăschia, Kr. Maramureş. în: T. Soroceanu (Hrsg.), Bronzefunde in Rumänien. PAS 10, Berlin, 1995, 131-140